Uncategorized

Recomandări de cărți citite în 2019 – partea I

La începutul anului mi-am propus să citesc 50 de cărți. Momentan sunt la cartea numărul 22, ceea ce înseamnă, evident, că voi eșua lamentabil, dar măcar pot să vă împărtășesc câteva lecturi care mi-au înfrumusețat acest an literar. 🙂

Am avut două mari direcții de lectură în 2019 – literatură contemporană și dezvoltare personală și profesională. Voi face un clasament final în decembrie, dacă mai găsesc timpul să citesc cât aș vrea.

Deocamdată, voi vorbi despre cei 4 autori români pe care i-am descoperit anul acesta și cărora le voi găsi, cu siguranță, un locșor în orele de la clasele mele de a XI-a și a XII-a. Îmi vine greu să cred că deținem atât de mult material didactic în rândul autorilor noștri contemporani și, totuși, avem tendința să ne întoarcem, din comoditate, tot la vechile formule din care TREBUIE să ne dezrădăcinăm.

Acestea fiind spuse…

Măștile fricii de Camelia Cavadia

Pun acest titlu cap de listă pentru că senzația pe care mi-a lăsat-o este încă proaspătă. Un roman sfâșietor de neliniști și furie, citit pe nerăsuflate, despre incapacitatea adulților chinuiți de traumele din copilărie de a trăi în prezent. Am pe lista obligatorie și celelalte două romane ale scriitoarei, îmi doresc mult să găsesc trilogiei un loc în planificarea mea.

Puține lucruri le faci pentru că așa crezi că e bine, le faci de fapt pentru că nu poți altfel. Pentru multe dintre greșelile noastre, nu există explicații care să aibă sens. Există doar slăbiciuni pe care nu le poți învinge. Pentru că nu poți schimba în totalitate ceea ce ești. Oricât te-ai strădui. Întodeauna rămâi ceea ce te-ai născut să fii.

Inocenții de Ioana Pârvulescu

O carte dintre paginile căreia răzbate un fel de atmosferă a Cireșarilor. Este probabil cel mai simpatic roman citit în ultima vreme, creează nostalgii față de copilăria altcuiva… Și, ca un bonus, funcționează de minune ca material didactic și la gimnaziu (tema copilăriei), și la liceu (tehnici narative moderne, relația om-istorie etc.).

Secretele cărţilor dăinuie ani de zile. Cărţile care au un secret pot fi citite şi după o sută de ani, şi după o mie de ani. De obicei scriitorul le-a scris pentru că a avut o mare durere tainică sau ca să înveselească pe cineva trist sau ca să uite că el însuşi e foarte bolnav sau ca să câştige dragostea cuiva care nu-l băga în seamă sau ca să pună un strop de aventură în viaţa lui monotonă. Dar asta nu trebuie să se vadă în carte, cartea se preface că nu ştie secretul scriitorului. Şi scriitorul se preface faţă de carte că nu-i cere să-şi dezvăluie ascunzişurile, o lasă chiar să-l mintă. Dar secretul adevărat există totuşi şi îl leagă pe scriitor de carte, şi-apoi leagă cartea de cititori.

Rubato de Răzvan Petrescu

Ca să fiu sinceră, mă simt oarecum prost că l-am descoperit pe Răzvan Petrescu atât de târziu. Nu sunt neapărat pasionată de povestiri, dar umorul extraordinar, observațiile acide și lucide, fluxul conștiinței amețitor și experimentele narative care în mod normal m-ar călca pe nervi se completează atât de armonios încât e imposibil să nu devină instant un preferat. O experiență de lectură absolut delicioasă, preferatele mele sunt “Într-o după-amiază de vineri”, “Rubato”, “Farsa” și “Fotografii de nuntă”.

A murit tata. Era un om liniștit, puțin mistic, cu două șanțuri adânci săpate de-o parte și de alta a nasului, uneori melancolic, iar duminica, la prânz, obișnuia să facă glume.

Spulberatic de Anca Vieru

S-a jucat cartea asta în toate felurile cu sentimentele mele. Despre ecouri și modul în care un om le proiectează, inconștient, asupra altor oameni. Merge de minune abordată la pluriperspectivism narativ.

Să regreţi mereu şansele pierdute, să construieşti scenarii, variante ale unei vieţi care ar fi fost posibilă. Să nu mai ai nimic. Decât imaginaţia. Şi memoria. Atât cât mai sunt şi ele la îndemână.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *