Ce mi-aș fi dorit să știu în primul an de predare

Acum aproape doi ani, la prima oră de limba și literatura română cu clasa a noua, mă uitam cu mândrie la ce reușisem să realizez. Undeva pe catedră era un plan de lecție, pe perete era proiectat un fișier Powerpoint, clasa era decorată cu citate ale scriitorilor mei preferați, scaunele erau așezate în cerc pentru a-i ajuta pe copii să se privească unul pe celălalt – totul era exact cum am planificat. Douăzeci de adolescenți, curioși și poate puțin confuzi, se uitau la mine, așteptând să fie lămuriți de neconvenționala așezare în cerc.

Privirile lor au fost elementul șoc pentru mine – mă raportam la mine și îmi aminteam de elevi timizi și emoționați; în schimb, aproape toți emanau încredere. M-am topit și l-am înjurat pe Piaget de toată familia – de ce nu scria nicăieri în lecturile mele de pedagogie despre discrepanța dintre așteptări și realitate?!

Sunt conștientă de faptul că nu mă pot numi nici pe departe un om cu experiență – sunt la început de drum, încă. Dar mă uit în urmă și realizez cât impact a avut profesia asta asupra mea – și, mai ales, cât m-au modelat elevii mei, aducându-mă până în punctul în care cu greu mă mai recunosc după doar doi ani de predare.

2017, cu două zile înainte de începerea anului școlar. Îngrozită.

Dacă m-aș putea întoarce în 2017 ca să îmi transmit câteva cuvinte, acestea ar fi:

1. Nu vei deține niciodată toate răspunsurile.

Este o realitate cruntă pentru un perfecționist, știu asta. Mai ales când acel perfecționist devine profesor. Și noi am învățat că profesorii nu trebuie să spună niciodată “Nu știu să îți răspund la această întrebare” pentru că însăși postura de atotștiutor mistic infailibil va dispărea, nu-i așa? Ei bine, răspunsul este nu, nu va dispărea. Există poate “riscul” să devii mai uman.

Una dintre regulile nescrise pe care le reamintesc mereu elevilor mei este că orice idee este acceptată în această clasă – doar suntem la ora de literatură, right? Ar fi o ipocrizie din partea mea să le induc copiilor ideea că este ok să își asume riscuri și să își spună părerile dacă eu nu aș admite că… Nu le știu pe toate.

Toată această idee conduce la un demers și mai adânc – desigur, conținutul are, în sine, o valoare indubitabilă; dar ce contează mai tare este modul în care căutăm răspunsuri și analizăm informația.

2. Cere feedback și ajutor atunci când simți nevoia.

Mi-a luat aproape un semestru ca să îmi adun curajul și să cer ajutorul colegilor mei de catedră. Feedback-ul primit anterior începutului de an școlar de la persoane care nu aveau aceleași valori cu ale mele m-a făcut să mă resemnez cu viitoarea mea viață de profesoară-eroină sihastră, singură cu elevii mei. Evident, nu a fost așa. Colegii cu experiență (majoritatea, cel puțin) înțeleg frământările juniorilor, așa că “îndrăzneala” de a cere mentorat atunci când ai nevoie de el este firească, o mișcare deșteaptă, nicidecum o slăbiciune. Se vor naște prietenii tare frumoase. 🙂

Totuși, am menționat în paragraful anterior și o repet acum – este necesară o aliniere a valorilor, pentru că lucrul de care are nevoie un debutant și așa copleșit de tot ce se întâmplă în primul an de predare este să fie sfătuit fără să fie judecat.

3. Emoțiile preced actul învățării.

Dacă, în acest moment, cer unuia dintre elevii mei să îmi spună trei trăsături ale romantismului, există șanse mici să și le amintească pe loc. Dar sunt în totalitate sigură că dacă îi cer să își amintească un moment comic din ore, nu va ști ce exemplu să îmi dea mai întâi. Nu am alte lucruri de adăugat aici.

4. Lasă-ți ego-ul la ușă.

Oricât de nasol ar suna asta, oamenii spun multe tâmpenii de-a lungul vieții. Mai ales când ai șaișpe’ ani și profa ta e puțin impulsivă – odată, ca să se calmeze, a ieșit din clasă pentru câteva secunde, a respirat adânc, apoi, cu ochii puțin umezi, a continuat predarea. A fost o liniște de mormânt pentru restul orei.

Cred că una dintre cele mai dificile lecții pe care le-am învățat în primul an a fost că nu trebuie să iau nimic personal – chiar elevii mi-au spus-o de câteva ori, atunci când încercam să rezolv niște… Inadvertențe. Evident, avem tendința să ne blamăm pentru tot ce se întâmplă în timpul orelor, dar până și copiii știu că au partea lor de responsabilitate în actul învățării. Încă mă uit în oglindă și încerc să fac pace cu mine însămi, încercând să nu îmi asum 100% din rezultatele copiilor, să nu le internalizez ca pe o victorie sau, dimpotrivă, ca pe un eșec personal.

5. Nu uita de tine.

Primii doi ani (inclusiv verile) au fost un adevărat amalgam de activități pentru mine – am făcut mult mai multe lucruri decât m-aș fi așteptat atunci când am intrat prima oară pe porțile liceului meu. Și, în mod inevitabil, am obosit. Am tot amânat planificarea unui echilibru mai clar între școală și viața personală, dar am impresia că este aproape imposibil să le delimitezi.

Este greu să le faci pe toate. Nu poți salva pe toată lumea. Nu poți schimba singur lumea, școala, “sistemul” într-un singur an. Sau în doi, sau în trei… Așa că ai nevoie de o planificare a priorităților – pentru că, în momentul în care finalizezi o etapă, începi alta. Ritmul vieții unui profesor nu încetinește niciodată. 

Așa că ai grijă de tine.

2019, cu o lună înainte de începerea anului școlar. Mulțumită.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *