psihopedagogie

3 țeluri pentru noul semestru

Le scriam părinților clasei mele, acum vreo două săptămâni, feedback-urile semestriale, cu mirarea că a trecut deja jumătate de an și că mi-i amintesc pe copiii mei în clasa a noua, mici și jucăuși, într-un total contrast cu maturitatea de acum, câteodată copleșitoare pentru umerii mei…

Simt, totuși, că nu sunt singurii care au crescut, și cred din suflet că nu am avut vreun catalizator mai bun decât ei care să mă ajute să evoluez, să îmi depășesc limitele, să evoluez în moduri pe care ca licean sceptic și cinic (yup, am trecut și eu prin asta) nu mi le-aș fi imaginat.

Așadar, pentru că știu că mai e mult până departe (sau poate nu?), îmi doresc să continui această călătorie și să ating altă răscruce până în iunie, dar cu mai multă organizare, conștientizare și într-o stare de constantă vibrație.

1. Să îmi las elevii să ia singuri decizii

Văd zilnic în cele șapte clase pe care le am zeci de personalități diferite și încerc, pe cât îmi permite actul didactic, să caut câte o calitate definitorie a fiecăruia dintre copii (e adevărat că poate deveni epuizant – voi reveni cu detalii într-un articol-resursă, poate 🙂 -, dar rezultatul de a conștientiza că poți aprecia câte un lucru la fiecare dintre cei 120 de elevi care calcă zilnic în clasa ta este incredibil). Tocmai pentru că sunt atât de diferiți cred că se pot crea proiecte fabuloase care să pună în lumină și pe X cel expansiv și vorbăreț, și pe Y cel tăcut și introspect. Am deja un plan pentru clasa mea, dar mi-aș dori să mă pot dedica, măcar într-o măsură, și celorlalte clase.

Totuși, cheia pentru ca un elev să poată deveni propriul său factor de decizie este, strict în cadrul materiei pe care o predau, învățare personalizată – diferența esențială dintre o clasă centrată pe profesor și una centrată pe elev. Când elevii își însușesc și cunosc în totalitate propria învățare, sunt în stare să ia decizii despre când și cum să ceară ajutor sau, și mai bine, despre explorarea pe cont propriu. Plec la drum, așadar, cu următoarele întrebări ale căror răspunsuri sunt strâns conectate:

  • Cum aș putea amplifica vocea elevilor în clasă?
  • Cum aș putea face din actul învățării unul interactiv și experiențial de-a lungul acestui an?
  • Cum aș putea clădi o relație profesor-elev mai puternică?

Ceea ce mă duce la țelul numărul 2.

2. Să creez un mediu de învățare pozitiv

80% dintre profesori consideră că succesul unui elev este strâns legat de sentimentul de apartenență al acestuia la o clasă. Un număr care demonstrează cât de importantă este implicarea cadrului didactic în a crea un mediu de învățare pozitiv.

Îmi place să mă raportez la ora mea ca la o micuță comunitate de învățare, unde toate părerile sunt importante în egală măsură atâta timp cât sunt foarte bine argumentate. Vreau să învăț să cultiv mai bine decât în semestrul care tocmai a trecut valori precum toleranța, încrederea în sine și echilibrul și, prin aceste credințe comune, să încheg mai bine atât relația dintre elevii unei clase, cât și relația dintre mine și ei. Pare greu? Este greu. Dar motorul meu intern este alimentat de vizualizarea rezultatelor.

3. Să imprim și mai mult o “mentalitate de creștere”

Am descoperit un concept de care m-am îndrăgostit la prima… Citire, și acela este growth mindset.

Carol Dweck consideră că există două tipuri de mentalitate – una fixă și una flexibilă. Diferența esențială dintre cele două constă în perspectiva asupra inteligenței – în timp ce mentalitatea fixă vede inteligența ca pe un lucru static, mentalitatea de creștere vede în inteligență un element ce poate fi dezvoltat. 

Astfel, mentalitatea de creștere conduce către dorința de a învăța, de a evolua, de a deveni mai bun, și e caracterizată de următoarele trăsături:

  • A vedea provocările ca pe oportunități de învățare cu rezultate spectaculoase;
  • A transforma criticile și feedback-ul negativ în feedback constructiv;
  • A persista în ciuda regresului ocazional;
  • A percepe eforturile personale ca pe o cale către succes;
  • A găsi inspirație în poveștile de succes ale celorlalți.

Am zis și la începutul acestui articol – odată cu elevii mei mă străduiesc să cresc și eu și îmi este greu să “predau” sau să insuflu lucruri în care nu cred sau pe care simt că nu le dețin. Din acest motiv, îmi ridic în mod constant oglinzi care să îmi amintească de colțurile ciobite pe care trebuie să le mai șlefuiesc la propria persoană; de aceea, în continuarea mediului de învățare pozitiv de la cel de-al doilea punct, voi accentua ideea de creștere – să nu își impună limite, să vadă în încruntarea mea involuntară un imbold ca să fie mai buni, să își cunoască valoarea rezervelor de stilou golite, să aibă curajul să cadă.

Eu voi fi acolo ca să încerc să îi ridic. 🙂

One Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *