Instrumente online pentru profesori

Sunt un copil al virtualului și iubesc tot ceea ce ține de online. Nu cred în așa-zisa toxicitate a utilizării internetului – dimpotrivă, o consider printre cele mai eficiente instrumente de creare a unei perspective autentice asupra învățării, de îmbunătățire a relației dintre profesor și părinte sau elev și de căutare a inspirației și în alte clase.

De aceea, vreau să vă recomand câteva instrumente online care mi-au ușurat foarte mult viața la catedră și modul în care îmi organizez lecțiile.

1. Google Drive și aplicațiile aferente – Docs, Sheets, Slides

Se spune că una dintre calitățile de bază ale profesorului trebuie să fie buna organizare. Ei bine, din punctul ăsta de vedere, natura nu m-a înzestrat, pentru că sunt un dezastru în ceea ce privește ordinea. Așa că Google Drive este pentru mine un fel de călăuzitor care face toată treaba în locul meu.

Sunt foarte puține ore în care nu folosesc videoproiectorul în clasă, așa că investesc mult timp în pregătirea materialelor pe care le am organizate după semestru, săptămână și clasă. Acest tip de organizare îmi salvează foarte mult timp pentru că:

  • știu exact unde trebuie să mă duc atunci când caut un material;

  • am toate tipurile de fișiere în același loc, la îndemână, și nu trebuie să lucrez separat în Microsoft Office pentru că Drive îmi oferă tot ce am nevoie (de exemplu, în captura de ecran, am filtrat căutarea astfel încât să îmi arate numai prezentări).

2. Google Classroom

Am simțit nevoia să pun Google Classroom separat pentru că este o unealtă folositoare atât pentru profesori, cât și pentru elevi – îl folosesc atunci când nu am chef timp să printez temele.  Notificările sunt instante – profesorul urcă un document pe pagina clasei și toți elevii primesc un e-mail care îi anunță de acest lucru. Simplu, simplu, simplu! Și eco. 😀

3. Canva

Trăim într-o lume a vizualului (și adoooor asta), așa că și prezentările mele, și sala mea sunt pline de imagini. Ai posibilități nelimitate în Canva – de la postere și bannere la CV-uri și grafice. Găsiți câteva exemple pe pagina de resurse și cam în orice post de pe blog care conține imagini.

4. Kahoot!

Este rar, dar se mai întâmplă – unele lecții pot merge… Neprevăzut de repede. Așa că din când în când, pentru a umple cele cinci minute rămase cu o recapitulare-fulger, mai apelez la Kahoot!, o platformă care conține teste grilă pentru care nu aveți nevoie decât de telefon și acces la internet.

Testele se pot găsi la această adresă, iar cu un cont vă puteți crea propriile verificări. Căutați orice test, apăsați butonul “Play”, alegeți modulul “Clasic” Și veți primi un cod, pe care elevii îl vor introduce accesând adresa kahoot.it.

Exemplu de test (nu îmi aparține).

Nu l-aș recomanda, totuși, ca instrument de evaluare decât dacă investiți muuult timp în crearea lui și sunteți siguri că rezultatele sunt veridice. 🙂 Dar este o gură de aer proaspăt de la felul tradițional de a recapitula unele informații.

 

Ce mi-aș fi dorit să știu în primul an de predare

Acum aproape doi ani, la prima oră de limba și literatura română cu clasa a noua, mă uitam cu mândrie la ce reușisem să realizez. Undeva pe catedră era un plan de lecție, pe perete era proiectat un fișier Powerpoint, clasa era decorată cu citate ale scriitorilor mei preferați, scaunele erau așezate în cerc pentru a-i ajuta pe copii să se privească unul pe celălalt – totul era exact cum am planificat. Douăzeci de adolescenți, curioși și poate puțin confuzi, se uitau la mine, așteptând să fie lămuriți de neconvenționala așezare în cerc.

Privirile lor au fost elementul șoc pentru mine – mă raportam la mine și îmi aminteam de elevi timizi și emoționați; în schimb, aproape toți emanau încredere. M-am topit și l-am înjurat pe Piaget de toată familia – de ce nu scria nicăieri în lecturile mele de pedagogie despre discrepanța dintre așteptări și realitate?!

Sunt conștientă de faptul că nu mă pot numi nici pe departe un om cu experiență – sunt la început de drum, încă. Dar mă uit în urmă și realizez cât impact a avut profesia asta asupra mea – și, mai ales, cât m-au modelat elevii mei, aducându-mă până în punctul în care cu greu mă mai recunosc după doar doi ani de predare.

2017, cu două zile înainte de începerea anului școlar. Îngrozită.

Dacă m-aș putea întoarce în 2017 ca să îmi transmit câteva cuvinte, acestea ar fi:

1. Nu vei deține niciodată toate răspunsurile.

Este o realitate cruntă pentru un perfecționist, știu asta. Mai ales când acel perfecționist devine profesor. Și noi am învățat că profesorii nu trebuie să spună niciodată “Nu știu să îți răspund la această întrebare” pentru că însăși postura de atotștiutor mistic infailibil va dispărea, nu-i așa? Ei bine, răspunsul este nu, nu va dispărea. Există poate “riscul” să devii mai uman.

Una dintre regulile nescrise pe care le reamintesc mereu elevilor mei este că orice idee este acceptată în această clasă – doar suntem la ora de literatură, right? Ar fi o ipocrizie din partea mea să le induc copiilor ideea că este ok să își asume riscuri și să își spună părerile dacă eu nu aș admite că… Nu le știu pe toate.

Toată această idee conduce la un demers și mai adânc – desigur, conținutul are, în sine, o valoare indubitabilă; dar ce contează mai tare este modul în care căutăm răspunsuri și analizăm informația.

2. Cere feedback și ajutor atunci când simți nevoia.

Mi-a luat aproape un semestru ca să îmi adun curajul și să cer ajutorul colegilor mei de catedră. Feedback-ul primit anterior începutului de an școlar de la persoane care nu aveau aceleași valori cu ale mele m-a făcut să mă resemnez cu viitoarea mea viață de profesoară-eroină sihastră, singură cu elevii mei. Evident, nu a fost așa. Colegii cu experiență (majoritatea, cel puțin) înțeleg frământările juniorilor, așa că “îndrăzneala” de a cere mentorat atunci când ai nevoie de el este firească, o mișcare deșteaptă, nicidecum o slăbiciune. Se vor naște prietenii tare frumoase. 🙂

Totuși, am menționat în paragraful anterior și o repet acum – este necesară o aliniere a valorilor, pentru că lucrul de care are nevoie un debutant și așa copleșit de tot ce se întâmplă în primul an de predare este să fie sfătuit fără să fie judecat.

3. Emoțiile preced actul învățării.

Dacă, în acest moment, cer unuia dintre elevii mei să îmi spună trei trăsături ale romantismului, există șanse mici să și le amintească pe loc. Dar sunt în totalitate sigură că dacă îi cer să își amintească un moment comic din ore, nu va ști ce exemplu să îmi dea mai întâi. Nu am alte lucruri de adăugat aici.

4. Lasă-ți ego-ul la ușă.

Oricât de nasol ar suna asta, oamenii spun multe tâmpenii de-a lungul vieții. Mai ales când ai șaișpe’ ani și profa ta e puțin impulsivă – odată, ca să se calmeze, a ieșit din clasă pentru câteva secunde, a respirat adânc, apoi, cu ochii puțin umezi, a continuat predarea. A fost o liniște de mormânt pentru restul orei.

Cred că una dintre cele mai dificile lecții pe care le-am învățat în primul an a fost că nu trebuie să iau nimic personal – chiar elevii mi-au spus-o de câteva ori, atunci când încercam să rezolv niște… Inadvertențe. Evident, avem tendința să ne blamăm pentru tot ce se întâmplă în timpul orelor, dar până și copiii știu că au partea lor de responsabilitate în actul învățării. Încă mă uit în oglindă și încerc să fac pace cu mine însămi, încercând să nu îmi asum 100% din rezultatele copiilor, să nu le internalizez ca pe o victorie sau, dimpotrivă, ca pe un eșec personal.

5. Nu uita de tine.

Primii doi ani (inclusiv verile) au fost un adevărat amalgam de activități pentru mine – am făcut mult mai multe lucruri decât m-aș fi așteptat atunci când am intrat prima oară pe porțile liceului meu. Și, în mod inevitabil, am obosit. Am tot amânat planificarea unui echilibru mai clar între școală și viața personală, dar am impresia că este aproape imposibil să le delimitezi.

Este greu să le faci pe toate. Nu poți salva pe toată lumea. Nu poți schimba singur lumea, școala, “sistemul” într-un singur an. Sau în doi, sau în trei… Așa că ai nevoie de o planificare a priorităților – pentru că, în momentul în care finalizezi o etapă, începi alta. Ritmul vieții unui profesor nu încetinește niciodată. 

Așa că ai grijă de tine.

2019, cu o lună înainte de începerea anului școlar. Mulțumită.

Zece lecții despre autenticitate

De două lucruri îmi este foarte teamă de când am răsărit pe astă lume – de eșec și de singurătate. Toată viața m-am străduit să aparțin din nevoia de a mă alinia cu diversele contexte sociale în care am crescut și am evoluat cu toate că, de multe ori, a fost un proces artificial de integrare. Să devii, temporar, o persoană extrovertită atunci când tu ești un introvertit veritabil te secătuiește de puteri din simplul motiv că vrei să aparții.

Pentru că nimic nu este întâmplător, la recomandarea unei prietene care mi-a spus că Am tot citit în ultima vreme despre aventurile tale, despre cum te lupți pentru ceea ce crezi și nu renunți și cartea asta mi-a dat același feeling, am citit o carte care mi-a confirmat ceea ce îmi era prea teamă ca să recunosc – Curajul în sălbăticie de Brene Brown. Nu voi detalia fiecare idee importantă din carte, ci voi menționa câteva pe care le voi ține aproape de sufletul meu. Nu aș ști să spun la cine mă gândeam mai mult în timp ce subliniam rândurile următoare  – la cum i-ar ajuta unele lecții pe elevii mei să se maturizeze armonios și autentic sau la cum i-ar ajuta pe profesori să apară la catedră în toată vulnerabilitatea lor (un lucru deloc rău).

Zece lecții despre autenticitate

  1. Apartenența este dorința înnăscută a oamenilor de a face parte din ceva mai amplu decât propria persoană. Fiindcă este o nevoie primară, deseori încercăm să o satisfacem prin conformare și căutarea validării, care nu sunt doar niște substitute găunoase ale apartenenței, ci niște factori care o împiedică.
  2. A-ți aparține pe deplin astfel încât să fii dispus să fii singur este o sălbăticie – un loc neîmblânzit, imprevizibil, al solitudinii și al căutării. Să știi că poți străbate sălbăticia de unul singur – să-ți respecți convingerile, să ai încredere în tine și să supraviețuiești – asta este apartenența adevărată. Pentru a deveni autentici în singurătatea noastră, avem nevoie de încredere în noi și în ceilalți – “alegerea de a risca să faci vulnerabil ceva ce prețuiești în fața altor persoane”.
  3. Șapte elemente ale încrederii:

    Limite – să înveți să stabilești, să impui și să respecți limite;

    Seriozitate – faci ceea ce ai spus că vei face;

    Responsabilitate – îți asumi greșelile, îți ceri iertare și corectezi;

    Confidențialitate – nu dai mai departe informații pe care nu ești în măsură să le transmiți;

    Integritate – alegi ceea ce este corect mai presus de ceea ce este rapid, distractiv sau facil; aplici valorile proprii, nu doar le declari;

    Fără judecăți – să înveți să oferi și să primești ajutor;

    Generozitate – să fii sincer și ferm când spui ce este în regulă și ce nu.

  4. “Dacă îți poți vedea calea așternându-ți-se înainte, pas cu pas, să știi că nu e a ta. Propria cale se construiește cu fiecare pas pe care îl faci. Asta o face să fie a ta.”
  5. Variabila de bază care alimentează și amplifică tendința de a ne împărți în tabere și de a refuza conexiunea reală cu alți oameni este frica – de a fi vulnerabil, de a fi rănit, de durerea deconectării, de critică și eșec, de a nu fi destul de bun.
  6. Cultura în care am fost crescuți ne-a învățat că vulnerabilitatea necesară recunoașterii durerii este o slăbiciune, așa că ne-a învățat negarea, furia și mânia. Dar, atunci când negăm o emoție, ea ne stăpânește. Atunci când ne-o asumăm, putem reconstrui și găsi ieșirea din durere.
  7. Dezumanizarea (procesul psihologic de demonizare a inamicului prin care el devine subuman și, deci, nedemn de un tratament uman) începe întotdeauna cu limbajul, urmat adeseori de imagini. Suntem programați să credem ceea ce vedem și să dăm sens cuvintelor pe care le auzim.
  8. Reumanizare (exemplu) – dacă vă simțiți jigniți sau răniți când cineva le numește femei ușoare pe Hillary Clinton sau Maxine Waters, ar trebui să fiți la fel de jigniți sau răniți când cineva folosește aceleași cuvinte pentru a le descrie pe Ivanka Trump sau Theresa May.
  9. Dacă liderii își doresc oameni care să fie prezenți, să-și exprime punctul de vedere, să-și asume riscuri și să inoveze, trebuie să creăm culturi în care oamenii să se simtă în siguranță – unde apartenența nu le e amenințată dacă spun ceea ce au de spus, fiind încurajați să combată vorbăria goală cu adevăr.
  10. Câteva dihotomii realizate de adolescenți: Apartenența înseamnă să fii acceptat pentru cine ești. Să te integrezi înseamnă să fii acceptat pentru că ești ca ceilalți. Dacă sunt eu însumi, aparțin. Dacă trebuie să fiu ca tine, mă integrez.

Lecturi de vacanță pentru clasa a XI-a

Oricât de multă vacanță ar exista pe astă lume, de citit nu îi pot scăpa pe copiii mei (o clasă de a XII-a – pe care îi las să își trăiască vacanța cu ce texte vor ei – și cinci clase cucuiete de a XI-a – va fi un an lung și greu de Lăpușneni și de Otilii…).

Anul trecut, lista de lecturi pentru vacanță a fost cea mai rigidă, pentru că a X-a a fost… Puțin horror din punctul ăsta de vedere. Totuși, de-a lungul anului am reușit să mai introduc câte un text non-bac pe ici-colo, având mare succes următoarele:

  • Blecher cu ale lui Inimi cicatrizate (de ce nu e omul ăsta în programa de bacalaureat nu voi înțelege niciodată),
  • Eliade cu ai lui Huligani (…idem),
  • Țîbuleac și a ei Grădină de sticlă,
  • Kafka și al lui Proces, 
  • Wells și al lui Om invizibil,
  • Saramago și al lui Eseu despre orbire,
  • Kang și a ei Disecție,
  • Murakami și al lui Kafka pe malul mării.

Pentru această vară, am gândit o listă de lecturi în trei părți – non-ficțiune, ficțiune mondială și ficțiune autohtonă. Le-am gradat în acest mod voit – să ne detașăm un pic de ceea ce înseamnă “materie obligatorie” și să ne întoarcem privirea și către cărți de dezvoltare personală sau literatură străină de referință, canonică (avem antrenament suficient cu texte jucăușe și/sau contemporane, așa că a cam venit timpul să ne batem puțin capul și cu Dostoievski sau Shakespeare).

Ca modalitate de verificare a lecturii și, de asemenea, ca modalitate de evaluare, am gândit următoarea temă:

  1. Alege două cărți din lista de texte non-ficționale și răspunde următoarelor întrebări: cine este emițătorul?; cine este receptorul?; care este subiectul textului?; care este scopul textului?; de ce este textul relevant pentru contextul socio-istoric actual?
  2. Alegecâte doi autori din listele de texte străine și autohtone. Selectează, apoi, câte un citat din fiecare operă care ți se pare că are aplicabilitate și în zilele noastre. Pentru fiecare citat ales, explică în câte un paragraf de 150 de cuvinte modul în care ideea prezentată are însemnătate în societatea contemporană și susține-ți argumentarea cu exemple grăitoare.
  3. Caută și alege o imagine (poster, afiș, desen dintr-o carte, screenshot dintr-un film, benzi desenate, statistică, pictură etc.) cu un impact puternic prin mesajul pe care îl transmite. Realizează un document care să conțină imaginea și o analiză a acesteia, explicând în 100 de cuvinte mesajul și felul în care este transmis acesta (metaforă, analogie, aluzie, definiție etc.).

Documentul PDF îl puteți găsi dând click aici sau mai jos în format PNG.

Sprijină excelența în educație! – World Scholar’s Cup

Salut! Dacă ai ajuns pe această pagină, înseamnă că tocmai ai savurat o cafea bună și că ești gata să faci o faptă bună prin susținerea excelenței în educație. 🙂

În această primăvară, patru echipe a câte trei elevi ale Liceului Internațional de Informatică București s-au calificat la etapa globală a concursului internațional World Scholar’s Cup care va avea loc in Haga si sunt nevoiți să își finanțeze singuri participarea la acest concurs de prestigiu.

Este a doua participare la acest concurs a echipei Liceului, iar despre experiența și rezultatele de anul trecut puteți citi aici.

De ce suntem aici?

Costurile totale de participare pentru delegația noastră (taxa, transportul și cazarea pentru 6 nopți) ajung în jurul sumei de 17000 de dolari.

Puteți sa ne sprijniți prin trimiterea sumei dorite direct în următorul cont: RO41RNCB0702137440480001 – Stan Maria sau în contul de PayPal – stan.maria@ichb.ro

Dumneavoastră îi puteți ajuta să își îndeplinească visul de a ajunge la Haga, la proba globală, și de a pune, încă o dată, România pe harta competițiilor internaționale.

Dacă doriți orice fel de dialog despre noi sau despre această competiție, mă puteți contacta în următoarele moduri:

Cum am ajuns aici? 

Calificarea la această rundă a concursului a fost posibilă prin participarea la o fază premergătoare. Astfel, etapa locală a avut loc în București, în aprilie, unde cei 12 elevi au obtinut nu mai putin de 9 trofee, 25 de medalii de aur si 20 de medalii de argint.

Ce spun copiii

În ultimele câteva luni, precum o echipă eficientă, am învățat în mod constant pentru concurs, zbătându-ne în același timp să găsim persoane care să ne sprijine financiar în călătoria noastră.

Dorința noastră este să arătam potențialul unor elevi români într-un cadru internațional și de a aduce numeroase premii înapoi acasă, dar nu vom putea face asta fară sprijinul unor oameni binevoitori care să creadă în forța generației tinere și doresc să ne sustină. Toți elevii participanți sunt tineri, ambițioși, unici în felul lor și pasionați de ceea ce fac.

Acesta este o rugăminte care vine de la 12 oameni care pot performa în afara ideii tradiționale de concurs și care au arătat deja că sunt mai mult decât capabili să obțină rezultate. Scopul nostru este de a ne reprezenta țara în afară și de a ne face un nume într-o comunitate de viitori lideri internaționali.

– Ana și Andrei, participanți la Turneul Campionilor de la Universitatea Yale, 2018

Îi puteți asculta pe trei dintre cei doisprezece elevi descriindu-și experiența World Scholar’s Cup aici:

Ce este World Scholar’s Cup

World Scholar’s Cup este un concurs internațional cu o tradiție de unsprezece ani, ce a început ca un concurs regional în Coreea de Sud, pentru ca în prezent să aibă loc în peste 70 de țări la nivel mondial. Ideea din spatele acestui concurs este de a crea o competiție diferită de ideea “tradițională” de concurs – o celebrare a bucuriei de a învăța, o oportunitate care  ne motiveaza nu  doar să ne demonstram competențele deja existente, dar să ne descoperim unele noi unele noi.

În acest an, tema concursului este A world on the margins (O lume a marginilor) și abordează 6 domenii cu o vastă bibliografie – istorii neglijate, artă, literatură, știința tehonologiei, studii sociale și mistere nerezolvate. Studiind toate aceste domenii, elevii au susținut patru probe în urma cărora au obținut punctaje bune atât la nivel individual, cât și de echipă:

  • Scrierea unui eseu pe o temă la alegere în funcție de domeniul de studiu preferat;
  • Un test-grilă de 120 de întrebări care a abordat toate domeniile de studiu;
  • O serie de trei dezbateri;
  • Cupa Școlarilor.

Vă mulțumim!

Și despre asta ar trebui să fie școala – empatie

De-a lungul anilor, am auzit, în diverse contexte, că una dintre calitățile unui bun profesor este empatia. Să dărâmi bariera dintre elevul din fața ta și tine și să îi înțelegi motivațiile și credințele din propria lui perspectivă. Sună greu… Ei bine, pentru că este greu.

Există momente în care și răbdarea, și bateriile, și forța de a te uita în ochii copilului din fața ta ajung la capăt. Și pentru că am vrut să înțeleg mai bine lucrul ăsta, să îmi caut resursele necesare pentru a termina un an școlar plin și nebun așa cum l-am început – energică și optimistă -, am luat parte la acest eveniment. Speakerii au fost din diverse domenii – educație, comunități și business -, așa că, în mod inevitabil, am adaptat viziunea lor la viziunea și la nevoile mele. Vă voiprezenta 3 idei pe care le-am “furat” și pe care mă voi strădui să le implementez la clasă din toamnă.

 

1. Empatia se învață

Există o linie fină între simpatie și empatie, între I feel for you și I feel with you. A fi empatic nu înseamnă a căuta soluții pentru celălalt, a arăta milă sau a-l consola, ci a-i îndeplini nevoia de a fi auzit, de a fi sincer în ascultare și de a arăta recunoștință pentru încrederea arătată.

În cadrul Teoriei U, Otto Scharmer definește acest concept ca pe o călătorie numită Presencing – sensing + presence, care urmărește următorul traseu – se coboară de-a lungul unei laturi a literei U (ne conectăm cu lumea exterioară) pentru a ajunge în centrul acesteia (ne conectăm cu lumea care izvorăște dinăuntru – un hotar care ne obligă să renunțăm la prejudecăți, la setul de cunoștințe pe care îl avem, la Ego), apoi urcăm pe cealaltă latură a literei (ne conectăm cu noua lume, cu noile perspective, cu noul Eu). Toată această călătorie conduce către o sursă mai adâncă a cunoașterii – pentru că cele două euri (Egoul și Eul) se întâlnesc la capătul literei U și încep să rezoneze unul cu celălalt.

Scharmer spune că, odată ce un grup trece de această graniță, el va începe să funcționeze la cote înalte de energie și va putea prevedea posibilitățile viitoare. Cu alte cuvinte, a te mișca în josul literei U înseamnă să te deschizi și să faci față rezistenței gândurilor, emoțiilor și voinței tale; a te mișca înapoi către suprafață înseamnă a reintegra inteligența capului, a inimii și a mâinii în contextul aplicării practice. Din toamnă, integrăm Teoria U în orele de dirigenție.

2. Metafora Pătratului și a Cubului – rolul experienței afective în cunoaștere

Flatland este o nuvelă despre o lume bidimensională, în care oamenii sunt fie drepte, fie diverse tipuri de poligoane. Pe scurt, viața personajului principal, Pătratul, se schimbă atunci când Sfera îi arată o lume tridimensională. Deși inițial, Pătratului i se par stupide conceptele de sus și jos, Sfera știe că nu argumentele logice îl vor convinge pe amicul bidimensional, ci experiența afectivă a celei de-a treia dimensiuni.

Pătratul trece printr-o serie de trăiri în fața noilor descoperiri – de la paralizie în fața dovezilor, la negație, apoi la luptă și teamă, iar, în final, la acceptare. Pătratul se transformă în Cub.

3. Valorile ca factori de decizie

Spuneam acum vreo câteva articole că mi-aș dori ca ora mea să fie un soi de spațiu sigur pentru elevii mei, în care nu nota, ci procesul învățării contează. Trăim într-o cultură care valorizează atât de mult notele încât până și eu mai uit din când în când că la finalul zilei rămânem cu senzații, experiențe și, poate, câte o cărămidă pentru inteligențele noastre – cognitivă și emoțională.

De aceea, modelul Barrett  a fost pentru mine o adevărată revelație.

Valorile pot fi pozitive sau limitative (provenite din frică). Spre exemplu, sinceritatea, încrederea și responsabilitatea sunt valori pozitive, în timp ce vina, răzbunarea și manipularea sunt potențial limitative, sau valori provenite din frică. Stăpânirea de sine implică eliminarea sau depășirea credințelor limitative. Când credințele sau comportamentele noastre sunt dezaliniate cu ceea ce e cu adevărat important pentru noi – valorile noastre, dispare autenticitatea.

Modelul Barrett se concentrează în jurul mai multor niveluri bazate pe nevoi specifice (vezi în diagrama de sus). Evoluția și creșterea unei persoane se vor realiza în funcție de capacitatea ei de a-și satisface aceste nevoi. În ceea ce mă privește, m-a surprins plăcut să văd că 4 din cele 10 valori ale mele se află la nivelul 4, acolo unde se află tranziția, curajul și transformarea. Puteți găsi testul și în limba română aici, un instrument didactic grăitor și modern.

În loc de concluzie…

Observ în modelele prezentate tendința de a creiona dezvoltarea empatiei (despre care nu știu cât apare în programa școlară) ca pe o evoluție graduală, un soi de îndeplinire a probelor până la destinația finală – desăvârșirea inteligenței emoționale.

(Și) Despre asta ar trebui să fie școala. Să avem urechile ciulite atunci când în fața noastră simțim o vibrație nedeslușită – nevoia de a fi auzit.

Canonul literar nu e “scary” – “Noapte de decemvrie” de A. Macedonski

Dacă e jumătatea lui mai, e rost de încheiere de medii. Și dacă e rost de încheiere de medii, e suprasaturație de comentarii literare…

În acest an școlar care e aproape pe terminate (când s-a dus, nu am habar, dar mă îngrozește ideea), m-am uitat puțin la programa de clasa a zecea, iar recomandările privind conținuturile învățării sună cam așa:

Cel puţin jumătate dintre textele selectate vor aparţine autorilor canonici din următoarea listă: Mihai
Eminescu, Ion Creangă, I. L. Caragiale, Titu Maiorescu, Ioan Slavici, G. Bacovia, Lucian Blaga, Tudor Arghezi,
Ion Barbu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, G. Călinescu, E. Lovinescu, Marin Preda, Nichita Stănescu, Marin Sorescu. Profesorii pot alege şi alţi autori, ale căror texte ilustrează în mod adecvat şi relevant cerinţele programei.

Ei bine, mi-am zis, dacă programa mă lasă, o voi modela după bunul meu plac.

La poezie nu a putut lipsi Eminescu și am vrut o materie cu o notă dulce de continuitate, care să arate literatura română în evoluția ei. Unica alegere posibilă nu a putut fi decât băiatul rebel al literaturii noastre – Alexandru Macedonski cu a lui Noapte de decemvrie, unul dintre textele mele preferate. Și cu un poem care permite atât de multe interpretări, tema de evaluare pe care le-am dat-o elevilor mei a fost să realizeze, pe baza lui… Ce vor ei.

Pentru început, am delimitat câteva teme cu una dintre clasele mele. Mi-au plăcut atât de mult, încât le-am propus și celorlalte clase:

  1. Era emirul un om ipocrit?
  2. Merită să te sacrifici pentru un ideal greu de atins?
  3. Macedonski versus Eminescu
  4. Ce reprezintă, de fapt, Meka?
  5. Emirul versus Omul pocit

Pe baza acestor teme, fiecare elev a avut de ales modul de materializare. Și, ca de fiecare dată, mi-a fost demonstrat că lipsa închistărilor poate produce minuni. Au creat copiii mei de la filmulețe informative și dramatizări ale dialogului dintre personaje la eseuri, prezentări, desene și dezbateri.

Una dintre temele preferate de elevi a fost cea care punea accentul pe relația dintre Macedonski și Eminescu. Nu am propus-o pentru ideea de cancan, ci pentru a-i face pe elevi să înțeleagă că scriitorii reprezintă mai mult decât ceea ce citim în clasă, că nu sunt infailibili și că au avut propriile drame, defecte și regrete. Cu cât apropii un scriitor canonic de ideea de “uman”, cu atât textele devin mai sugestive. Și, deși poate fi considerată o tactică greșită, aș face-o din nou pentru momentele de “aha!” pe care le-am văzut în diverse momente ale lecțiilor.

O altă temă fecundă a fost cea legată de relația dintre emir și omul pocit – erau două fețe ale aceleiași monede sau două persoane nu doar diferite, dar aflte într-o totală antiteză? De asemenea, căutarea simbolisticii Mekăi și a răspunsului la problematica sacrificiului au ridicat multe întrebări. Vă prezint în continuare doar o mică parte dintre proiectele copiilor.

Un proiect care prezintă evoluția relației dintre cei doi scriitori romantici. Recomand vizionarea completă.

Cum ar fi avut cei doi “beef” (un termen nou pentru mine…) în 2019.

Călătoria către Meka – Emirul și Omul pocit. 

Joc în care Eminescu fuge de o mică armată de Macedonski.

Dezbatere – este emirul un om ipocrit?

Diverse prezentări.

Romantismul n-a murit. Doar că a căpătat alte forme. 🙂

World Scholar’s Cup – o competiție altfel

Atunci când anul trecut, cam pe vremea asta, mi s-a oferit responsabilitatea pregătirii echipei ICHB pentru prima ediție a concursului World Scholar’s Cup, reacția complet firească pentru un profesor debutant a fost, evident, de panică totală, pentru că în minte mi-au răsărit tot felul de întrebări:

  1. O să putem asimila atât de multă materie în atât de puțin timp?
  2. O să concurăm pe măsura așteptărilor unui concurs atât de dificil?
  3. Cum vom aborda cele patru probe?
  4. Care e faza cu alpacalele???

Între timp, am aflat răspunsurile la toate aceste întrebări. Dar hai să o luăm cu începutul.

1. Care e, totuși, faza cu alpacalele?

World Scholar’s Cup este o competiție internațională transdisciplinară ce are că prim scop formarea unei “comunități globale”, după cum o numesc chiar organizatorii, pentru că are loc în peste 70 de țări la nivel mondial.

Ideea din spatele WSC este de a crea o competiție diferită de ideea “tradițională” de concurs, o oportunitate care îi motivează pe elevi nu doar să își demonstreze competențele deja existente, dar să își descopere unele noi, lucruri care mi-au surâs foarte tare în momentul în care am acceptat provocarea coordonării echipei participante.

În acest an, tema concursului este O lume a marginilor și abordează 6 domenii cu o vastă bibliografie – istorie, artă, literatură, știință, studii sociale și o “materie specială” – mistere neelucidate.

Elevii susțin patru probe în urmă cărora obțin punctaje atât la nivel individual, cât și de echipă:

1) scrierea unui eseu pe o temă la alegere în funcție de domeniul de studiu preferat (și pentru care primesc un feedback scurt de la colegi);
2) un test-grilă de 90 de întrebări care abordează toate domeniile de studiu;
3) o serie de trei dezbateri;
4) Cupa Școlarilor (probabil cea mai distractivă, dar și cea mai solicitantă proba – durează câteva ore, în plen, fiecare echipă având câte o telecomandă pentru a răspunde întrebărilor care sunt proiectate în sala concursului).

2. Bine, bine, dar ce e atât de special la concursul ăsta?

Ca să răspund printr-un exemplu voi spune doar atât – Ana, membru al echipei participante la ediția 2018 a WSC, încă ține legătura cu prieteni din Bahrain sau Hong Kong. Da, e mișto tare să iei medalii și cupe, să îți vezi numele proiectat pe slide-urile echipelor calificate la următoarea etapă și să te simți apreciat.

Totuși, ideea care stă la baza acestui concurs este tocmai asta – că toată lumea câștigă ceva. Fie că e aur, fie că e un prieten.

Subiectele sunt unele sensibile și foarte dificile – de exemplu, una dintre moțiunile de la etapa din București de anul acesta a fost Toți adolescenții ar trebui să trăiască un an în sărăcie. Această conștientizare a problemelor lumii este, totuși, echilibrată de atmosfera ușor puerilă a concursului care celebrează învățarea, prin căutarea lucrurilor pe care le avem în comun cu oameni de pe cealaltă parte a globului. Îi povesteam și Oanei acum ceva timp (și îmi permit să mă plagiez) – pentru mine, un om crescut într-o generație în care competiția a atins cote copleșitoare, e ca o gură de aer proaspăt ceea ce generația elevilor mei a înțeles: 1) devii suma oamenilor pe care Îi întâlnești și 2) nu există “nu reușesc”, ci numai “învăț”.

Competiția este una transdisciplinară. Pentru mine, că profă de limba și literatură română, a fost frustrant să înțeleg unele elemente de istorie a diplomației sau de piețe negre, dar le-aș spune profesorilor care citesc aceste rânduri acum că, pentru a ține pasul cu ai noștri, pentru a le asigura o educație de calitate, potrivită școlii secolului al XXI-lea, pentru a-i face să înțeleagă că lumea e mare și granițele se pot dizolva foarte ușor, trebuie să fim că ei – deschiși provocărilor, curioși și entuziaști.

3. Ce urmează?

În acest an, etapa globală (unde se reunesc vreo 1200 de participanți numai din categoria Seniorilor – elevi de liceu) are loc în diverse locuri de pe planetă – Beijing, Sydney, Manila, Astana, Durban și Haga. Fiecare echipă calificată de la etapa regională la cea globală își poate alege următoarea destinație și, dacă rezultatele sunt excepționale și acolo, ultima etapă are loc în noiembrie la Universitatea Yale.

Desigur, nu pot să nu mă laud cu rezultatele copiilor mei și să nu îi apreciez până la cer și înapoi pentru seriozitatea cu care au tratat acest concurs – apropo de întrebările de anul trecut menționate în începutul articolului… Anul trecut am ajuns până acolo cu o echipă excepțională căreia îi admir, încă, perseverența și curajul. În acest an, sperăm să vă scriem din New Haven. Toate cele patru echipe calificate. 🙂

Potențialul didactic al conferințelor MUN

De un an și jumătate, adică de când am început să frecventez alături de copiii mei  concursuri ce implică pălăvrăgeala :), am întâlnit diverse formate, dar nu am participat la un MUN până recent, deși acest tip de conferință câștigă din ce în ce mai multă popularitate în rândul tinerilor liceeni.

MUN-ul este o simulare a unei conferințe ONU în care, prin intermediul jocului de rol, elevii se confruntă cu situații-limită, făcând cunoștință cu relațiile internaționale și diplomația. Scopul acesteia este de a propune soluții pentru probleme lumii reale prin cooperare și socializare. Fiecare elev reprezintă delegatul unei țări în diverse comitete (de la Human Rights și Disarmament la Environment și Historical) și participă la activități similare celor efectuate de diplomați, precum:

– elaborarea de rezoluții pentru subiectul pus în dezbatere;
– cercetare;
– susținerea discursurilor;
– dezbatere;
– negociere;
– propunerea de soluții;
– votarea rezoluțiilor.

Ar fi multe de explicat, recomand acest website, deși recunosc că cea mai mare parte a cunoașterii acestui tip de conferință a avut loc trăind-o pe viu.

Scopul acestei postări nu este totuși de a descrie o conferință de tip MUN, ci de a prezenta potențialul ei didactic.

1. A conștientiza problemele lumii reale

Deși există probabilitatea ca unele concepte să apară în diverse programe de liceu sau ca profesorii care predau materii ce vizează dezvoltarea gândirii critice să modeleze conținuturile învățării astfel încât să se realizeze o fuziune între programă și cunoaștere empirică, trebuie să recunoaștem că prea rar se trece dincolo de materia din manual. MUN-ul reprezintă o alternativă non-formală ce propune dezbaterea unor subiecte sensibile care afectează lumea la nivel global – de exemplu, în acest an, la MilanMun discuțiile s-au legat cel mai mult de siguranța pe internet.

2. A căuta soluții

Un individ responsabil trebuie să știe a discerne binele de rău și a lua deciziile corecte în diverse contexte nu doar spre binele propriu, ci la nivel de comunitate. De asemenea, faptul că fiecare elev reprezintă o țară, cu ale ei convingeri și credințe, îl poate obliga să gândească dintr-o perspectivă care nu se aliniază cu valorile sale – fără doar și poate cea mai eficientă metodă de a găsi soluții.

3. A deveni autonom în învățare

Spre deosebire de alte tipuri de activități de învățare (fie ele formale sau nonformale), MUN-ul îl pune în centru pe elev care devine organizator, intermediar, participant. Profesorul este omul din umbră, un Advisor, care coordonează echipa și oferă sfaturi, dar care îi îndrumă pe elevi să fie cât mai independenți în construirea perspectivei și a discursurilor. Și nu știu ce credeți voi, dar în momentul în care văd sute de copii de 15-17 ani îmbrăcați care își iau în serios rolul de diplomați, într-o engleză ireproșabilă și cu excelente calități de oratori… Parcă mă simt în siguranță pentru anii ce vor veni.

Liceenii-profesori sau despre cum universul nu ne cere mai mult decât putem oferi

Când te afli la un concurs internațional și vezi numele elevilor tăi pe lista celor calificați la ultima etapă ținută la Universitatea Yale, alături de mii de copii din toată lumea, nu îți poți spune decât un singur lucru – nu putem rata această șansă. Evident, tu nu ai realizat inițial că drumul va fi lung, anevoios și plin de uși închise în nas, dar speranța te-a ghidat către oameni care te-au ajutat mai mult decât poți descrie în cuvinte.

Din august (adică din momentul în care ai aflat că s-au calificat) și până în octombrie reușiți să strângem din donații o sumă care nu acoperă nici măcar prețul unui singur bilet de avion. Cea mai mare provocare nu mai este parcurgerea bibliografiei extrem de stufoase, ci găsirea unui sponsor care să înțeleagă importanța participării la acest concurs, care să se alinieze valorilor voastre – excelența în educație, acceptarea și înțelegerea altor culturi, toleranța și dorința de autodepășire -, deci care să ne ajute să acoperim măcar o parte din sumele mari. Totuși, cu trei săptămâni înainte de plecare, are loc unirea unei serii de puncte care se unesc precum o constelație norocoasă și care îți arată, încă o dată, că absolut nimic pe lume nu este întâmplător. Prin intermediul a doi oameni minunați și cu drag de educație (Alex și Sori), ajungi la radio Tananana, iar cu ajutorul unei campanii de succes a lui Ciprian Muntele reușiți să strângeți 10000 de lei în 48 de ore. Mai mult decât atât, mesajul vostru ajunge la compania Euler Hermes, care vă susține financiar cu restul sumei de care aveți nevoie pentru plecarea în State.

Nu pot spune acum decât că sentimentul a fost copleșitor și mi-a accentuat încrederea în oamenii buni – atât de copleșitor, încât singurul gând care mi-a venit în minte a fost că, într-un fel sau altul, trebuie să dau înapoi tot binele pe care l-am primit. Și am ajuns la o concluzie simplă – că universul nu ne cere mai mult decât putem oferi.

Și ce poate oferi un profesor dacă nu mentorat, sprijin, o căutare a sensului?

Pentru a returna binele primit, am încropit un program de voluntariat numit Progresăm împreună, pornind de la o idee tare simplă – că cei care dețin cunoașterea trebuie să o împărtășească celor care își doresc să o dețină. Așadar, am adunat grupuri de profesori voluntari din liceul în care predau și, printr-un parteneriat tare frumos cu o școală gimnazială din București, și-au început cariera de mentori. E o experiență de învățare deosebită pentru ambele părți – unii capătă experiență și competențe de lideri, ceilalți capătă cunoștințe și deschidere către învățare.

Suntem de abia la început, dar suntem optimiști și nu pot descrie cât de mândră sunt de acești minunați copii. Voi lăsa imaginile să vorbească mai mult decât aș putea-o face prin cuvinte.