gânduri,  relevantaineducatie,  scoala online

De ce iubesc și de ce urăsc școala online

Acum vreo câteva săptămâni, când am început școala în sistem hibrid, ca mai apoi să ne mutăm în regim roșu, îmi tot spuneam că io, Maria, regina universului ȘI a școlii online, nu voi avea niciodată probleme cu predatul de la distanță – nu mă vor supăra șalele, nu voi întâmpina cazuri de copii plictisiți care vor la școală, nu voi scoate de la naftalină ochelarii pe care nu i-am mai purtat de trei ani etc. Apoi, Realitatea s-a pogorât luminoasă deasupra-mi, m-a mângâiat pe cap și mi-a zis Măriuță, dacă nu ai fi atât de arogantă, ai fi aproape agreabilă.

Sunt un profesor millenial și îmi place să cred că ceea ce ne caracterizează pe noi, ca generație, este adaptabilitatea. Recunosc, însă, înfrântă – nu am fost niciodată mai confuză.

În „bula” (urăsc termenul, dar am ajuns să îl folosesc) mea de Facebook și de Instagram, mi se pare, încă de la începutul pandemiei, că toată lumea are o părere clară despre școala online, despre pro-uri și contra-uri și că vin cu soluții, cu propuneri, cu remedieri… Lucrul ăsta mi-a dat o oarecare anxietate. Mi se părea că sunt singura fără o părere clară asupra a ce presupune noua școală și că ar trebui să fiu mai categorică – asemenea celor cu sute de like-uri și de comentarii.

Apoi am realizat un lucru – nu trebuie să fiu categorică pentru a avea o părere. Așadar, vă prezint perspectiva unui profesor (care este, totuși, priceput în ale digitalului) în ceea ce privește școala online. Cu bune și cu rele.

N.B. Ceea ce urmează să scriu se raportează STRICT la expriența mea de profesor în mediul privat, într-o școală din capitală. Nu urmează să fac o analiză exhaustivă a școlii online la nivel național. Plusurile și minusurile sunt relative în funcție de context, iar eu nu îl cunosc decât pe acesta. 

Ce îmi place la școala online

1. Digitalizarea, resursele și comunitatea profesorilor

De când a început toată demența asta digitală, au apărut suuuuute de profesori înarmați cu resurse, gata să își ajute colegii. Au apărut cursuri, conferințe online, webinarii, iar multe aplicații și materiale cu plată au fost puse la îndemâna utilizatorilor în mod gratuit. Obligația de a preda online aduce după sine gâdilarea creativității, a gândirii out of the box, depășirea unor limite și rezolvarea unor probleme pe care nici nu ni le imaginam acum mai puțin de un an.

A avut loc o mobilizare extraordinară din partea multor companii, firme, ONG-uri care și-au unit forțele pentru a crea ceea ce înseamnă literație digitală.

Am văzut profesori care se străduiesc să își adapteze modalitățile de predare și de evaluare la noile cerințe, care pun întrebări, care oferă și primesc cu brațele deschise sugestiile de la cei mai experimentați. Niciodată, de când predau, nu am văzut mai multă viață în mediul online profesoresc.

2. Accesibilitatea

În mod paradoxal, eficiența rezolvării unor cerințe este mai crescută în online decât în clasă. Prezența elevilor la ore a crescut considerabil, chiar și a celor care, în regim tradițional, ar fi lipsit la… Un număr măricel de lecții. În acest fel, îmi este ușor să îi implic (cu mici excepții, bineînțeles), într-o mai mică sau mai mare măsură, în discuții și în rezolvarea cerințelor. Câteodată mi se pare că lucrul în breakout rooms pe Zoom este chiar mai eficient decât lucrul în clasă, pentru că… Ei bine, nu au de ales decât să scrie, fără a pierde vremea inutil cu alte lucruri.

Pe lângă acest lucru, criteriul timpului a fost un mare plus pentru mine. Dimineața, pentru a nu prinde traficul nebun de București, trebuie să plec la ora 7 de acasă, apoi aștept clopoțelul în cancelarie vreo 40 de minute. Câștig cel puțin o oră din drumul dus-întors spre și de la școală.

3. Siguranța

În clasa a douăsprezecea, adică acum aproape opt ani, am fost diagnosticată cu o boală autoimună. Un an mai târziu, am mai adăugat o boală autoimună pe lista diagnosticelor mele. Au urmat mulți ani de tratamente ineficiente prin spitale, pastile care m-au distrus, dureri greu de descris în cuvinte – mi-a fost mult timp greu să mă văd trăind o viață normală. În ultimii trei ani, stelele s-au aliniat pentru mine și am găsit niște medici minunați care m-au pus pe picioare, deși pastilele pe care le voi lua toată viața sunt bine poziționate lângă paharul cu apă.

O boală autoimună, foarte simplist și neacademic spus, presupune faptul că celulele organismului tău sunt într-atât de cretine încât se atacă pe ele însele. Lucrul ăsta înseamnă că, dacă vreun intrus real ar intra în sistemul tău, ai avea noroc să ieși neșifonat din lupta celulelor tale.

Veți spune că sunt tânără și că o pot duce. Poate. Dar vă mărturisesc că, atunci când am auzit că ne întoarcem la școală (chiar și în format hibrid), m-am temut, pentru prima oară, pentru viața mea. Să predau din confortul propriei sufragerii este un lucru care îmi ia o mare piatră de pe inimă.

Ce nu îmi place la școala online

1. Efectele asupra condiției fizice

Mă consider un om activ și țin la starea mea fizică. Mă rog. Cred că am fost un am activ. Mișcarea până la școală și înapoi mă ajuta într-o oarecare măsură, dar, de când predăm de acasă, sunt din ce în ce mai obosită, mai apatică, mai amorțită, cu dureri de șale, de cap, de ochi, de membre inferioare și superioare… Înțelegeți voi. Oricât de mult m-aș mișca prin casă, lipsa mersului la școală, dublată de teama de a face vreun sport sau, pur și simplu, mișcare într-un spațiu public, afectează mult condiția fizică.

2. Efectele asupra condiției psihice

Recunosc, am început să mă plictisesc. Mi-e un dor teribil de copii – chiar dacă interacțiunea în online este… Acceptabilă. Dar atât. E incomparabilă cu the real deal.

Mă aflu într-o continuă spirală de Google Docs, Google Slides, Zoom, share screen, Kahoot, cursuri de formare peste cursuri de formare din care simt că nu învăț nimic nou, descoperirea unor aplicații pe care le salvez în bookmarks și nu le folosesc niciodată, anxietăți că fac prea puține lucruri, că sunt prea modernă, că sunt prea tradițională (există așa ceva în online?), învinovățire că nu îmi mai folosesc creativitatea și originalitatea… Apoi o iau de la capăt. Rezultatul este mereu același – apatia provocată de dorul de normalitate.

3. Calibrarea emoțiilor

Sunt un om al emoțiilor și cred foarte mult că adevărata conexiune elev-profesor se realizează prin sentimente pozitive – chiar dacă, inevitabil, mă mai bosumflu și eu pe ai mei.

În mediul online, este extrem de greu să produci și să captezi toate emoțiile din timpul unei ore tradiționale. Apare o distanță între toate micile căpățâni din ferestrele de Zoom – unul stă cu ochii în telefon, altul se hlizește la pereți, celălalt găsește mereu scuze ca să nu își pornească afurisita aia 😀 de cameră. Și, până într-un punct, cred că este un comportament justificabil. Cea mai mare groază a mea este să mă resemnez cu gândul că, măcar, lecția a ajuns la ei și le-a rămas în cap. Și atât. Atingerea obiectivelor operaționale… Sau cum s-or mai numi în ziua de azi. Fără conexiune. Care există, e adevărat, dar în măsuri diferite la fiecare dintre clase.

Dar simt că eu, ca profesor, sunt oglinda fiecăreia dintre clasele mele (ceea ce e interesant, având în vedere că se spune că, în predarea normală, raportul este invers – elevii oglindesc profesorul). Și cred că nici nu mai vreau să controlez influențele astea.

*

E greu să fii profesor în perioada asta. E greu să fii părinte în perioada asta. Și, mai ales, e greu să fii elev în perioada asta. Dar ce sper eu că ne unește este spiritul civic – trebuie să trecem de toată această criză pentru a reveni în normalitate. Așa ne-a fost dat.

Și, în final, cred că balanța lucrurilor care caracterizează școala online înclină către cele care îmi aduc mereu aminte de ce am ales meseria asta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *